...

  Prezenta postare abordează conceptul fascist faţă de MOTIVUL creştinismului – Cristos, iniţiat de clica politico-religioasă care a pregătit, declanşat şi susţinut al doilea război mondial, paralel cu preluarea de către unele secte creştine a „învăţăturii” diabolice a lui Hitler & co.   
  Braţul prin care s-a înfăptuit actul criminal fără precedent în istorie a fost, după cum bine se ştie, poporul german, care şi-a zămislit conducătorul – Hitler şi care a dovedit cea mai acută manifestare a imbecilismului uman, depăşind orice imaginaţie posibilă şi imposibilă. În condiţiile în care o omucidere oarecare, fie ea şi din culpă, este cercetată în vederea pedepsirii autorului, uciderea în masă, cu nonşalanţă, a oamenilor lipsiţi de apărare şi de calitatea de a fi beligeranţi, reprezintă o crimă care nici măcar nu are echivalent al pedepsei!!
   Este aici locul în care să facem analiza esenţială a motivaţiei fasciştilor germani de eradicare a poporului israelit de pe planetă. Argumentul primordial de incriminare a fost: uciderea de către evrei a lui Cristos. Pe baza acestui motiv total stupid, clica cea mai odioasă din întreaga istorie terestră a întocmit planul diabolic denumit: soluţia finală a problemei evreieşti, prin care se urmărea exterminarea israeliţilor din Europa şi apoi din întreaga lume.  Argumentele stupidităţii fascismului german nu sunt greu de asimilat, în afară de situaţia când eşti de acord cu incriminatorii poporului lui Dumnezeu. Iată argumentele:
– Omul Iesus Cristos a fost israelit, motiv pentru care hotărârea de exterminare a propriului Său popor, din care a făcut parte, este cel puţin absurdă
– Omul Iesus Cristos a fost adus pe lume în vederea împlinirii momentului Emanu-El, constituind astfel Revelaţia umană a Dumnezeului Absolut
– Omul Iesus Cristos Şi-a anunţat El Însuşi moartea şi motivul morţii Sale: Salvarea omenirii prin condamnarea în Sine a celui dintâi adam – purtătorul morţii
– Nu evreii L-au omorât pe Omul Cristos, pentru că numai neamurile ar fi putut înfăptui actul de abrutizare (αποκτηνω - apokteno) împotriva Omului de „genul neutru” – ουδενα, evreii neavând acest „drept”, după Lege (Ioan 18.31).
– Dacă evreii s-au făcut vinovaţi pentru condamnarea Unui Om (care trebuia condamnat, fiind Darul lui Dumnezeu pentru Salvarea omenirii!!), cine erau cei care şi-au arogat dreptul de a condamna un popor care nici măcar nu a avut tangenţă cu condamnarea invocată?!
  Mărturisesc că nu mă gândisem vreodată la motivul determinant al concepţiei hitleriste de exterminare a poporului israelit. Mă mulţumisem cu declaraţia publică a lui Adolf Hitler, prin care acesta justifica ca principal motiv al pierderii primului război mondial existenţa evreilor!     
  Desigur, un motiv tactic care să contribuie la hegemonia lui Hitler era acapararea valorilor materiale deţinute de evrei, în speţă de cei din Germania şi Polonia, necesare cheltuielilor costisitoare de război. Dar de la acest motiv şi până la soluţia finală de eliminare şi exterminare a evreilor din Europa şi din întreaga lume, este o mare deosebire!!
  Nu se poate concepe o asemenea acţiune fără existenţa unui motiv major, de origine draconică, concretizat printr-o aversiune de proporţii uriaşe împotriva Dumnezeului Însuşi. Justificarea eradicării poporului israelit invocând drept cauză condamnarea Omului Iesus Cristos de către Israelul contemporan cu Acesta, constituie una din cele mai mari absurdităţi ale istoriei.
  VOIA EXPRESĂ de condamnare la moarte a Omului Iesus Cristos a fost exclusiv a Dumnezeului Absolut!!! Acest adevăr incontestabil ni-l oferă Însuşi Iesus: Tată… îndepărtează de la Mine paharul acesta (al morţii, n.a.), dar NU voia Mea să se facă, ci VOIA Ta (Matei 26.39). Deci, fie că era pe atunci mare preot Caiafa, fie că mentor era Anan, fie că Pilat a ţinut insistent ca Iesus să nu fie dat la moarte, condamnarea a venit de la Dumnezeul Atotputernic, Care atât de mult S-a devotat întregii omeniri, încât L-a dat la moarte pe Fiul Mononăscut (Omul Iesus), pentru ca oricine CREDE în El să nu piară, ci să aiba viaţa veşnică (Ioan 3.16). Dumnezeul a închis pe toţi (ebrei şi celelalte naţiuni) în neascultare, pentru ca să-Şi arate mila faţă de toţi (Romani 11.32).
  Dacă Hitler împreună cu clica sa ar fi considerat Lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu drept o bagatelă prin condamnarea la moarte a Omului Cristos, atunci ce rost ar fi avut apărarea post-mortem a unui om oarecare, cunoscut sub numele de Iesus Cristos, prin comiterea celui mai mare genocid din întreaga istorie?!  Incoerenţa criminalului Hitler este vădită atât prin arogarea calităţii de creştin, pentru sine şi pentru toţi acoliţii, cât şi prin arogarea calităţii de salvator al omenirii: heil !! În acest precept, nu există absolut nici un motiv de incriminare a poporului israelit pentru condamnarea la moarte a Omului Iesus şi nici măcar a echipei fizice care a îndeplinit rolul completului de juraţi, prin care Dumnezeul Atotputernic Şi-a împlinit Actul de salvare a omenirii de la moarte la viaţă. Prin reducere la absurd, dacă acest Act de condamnare nu ar fi avut loc, nici salvarea de la moarte a omenirii nu ar mai fi avut loc!! Dacă Hitler este de înţeles în nebunia minţii lui, pentru că s-a erijat în mântuitorul omenirii,  adventiştii* (care  acuză  poporul israelit pentru condamnarea la moarte a Omului Iesus) sunt de neînţeles, afară de cazul când şi ei, ca şi Hitler, se consideră ca organizaţie mântuitorul lumii şi poporul ales al lui Dumnezeu.
[*Din fericire, confesiunea adventistă se află, în prezent, într-o evidentă ascensiune spre Adevăr. Numeroşi pastori adventişti din Statele Unite ale Americii, Ungaria etc. s-au dezbrăcat de dogmele religioase, acceptându-L cu inima sinceră pe Dumnezeul Atotputernic, recunoscându-I Acestuia marea lucrare: Emanu-El, adică pe Mesyah (Cristos)].
  Realitatea este că oricine blamează poporul israelit pentru îndeplinirea Actului divin de condamnare a Omului Iesus Cristos, nu a înţeles nimic, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduind puterea, pentru că Omul Iesus a preluat (de bună voie - Evrei 10.5, 7), odată cu părăsirea Sa de către Dumnezeu, păcatul omenirii, caracteristic celui dintâi adam, păcat ce trebuia eradicat NUMAI prin moartea Acestui Om. Υησους (Iesous) forma grecească a ebraicului Yahşua, mai exact a denumirii aramaice: Ieh-şua, nu este un simplu nume uman. Ieh este forma concentrată a lui Iehova, respectiv Yah, forma concentrată a lui Yahweh, denumirea ebraică a Dumnezeului Absolut. Şua, în traducere, înseamnă:
  - cel nobil, cel bogat, cel înstărit şi
  - groapă de gunoaie, mormânt, umilinţă.
  Vedem, dar, că cel nobil, cel bogat S-a făcut pentru noi locul de strângere a gunoaielor, adică a păcatelor omenirii, existente în orice om adamic (biologic). CINE este Cel care a înfăptuit supremul Act de clemenţă? Nimeni altul decât Dumnezeul Atotputernic: Yahweh. EL a spus: Eu, El-Eu sunt Eternul (Yahweh) şi NU este nici un mântuitor afară de Mine (Isaiah 43.11). Din păcate, există destui propovăduitori din mai toate confesiunile creștine, care consideră că  Omul Cristos Iesus aflat la judecată în faţa evreilor  ce îşi puseseră speranţa că-i va scăpa de robia romană, era Mântuitorul!!  Omul Iesus Cristos a fost Mielul de Jertfă prin care Mântuitorul (Yahweh!) a ridicat păcatul lumii (Ioan 1.29; Luca). Omul Iesus Cristos a fost Revelaţia umană a lui Elohim Yahweh (Îngerul Eternului), deci Dumnezeul Cel Unic Personal, timp de trei ani şi jumătate, de la Botez şi până joi seara, când S-a lăsat prins de autorităţile israelite venite în scopul arestării Sale (Matei 26.55). Din acel moment, Omul care a purtat Chipul Dumnezeului Unic, dezbrăcat de autoritatea Divină a devenit omul care avea să  aleagă prin propria decizie: moartea sa şi viaţa lumii... (http://secretulluiiona.blogspot.com –aliniatul 15).
  Masacrul fără precedent în istorie are, însă, ca motiv originar  determinarea poporului israelit la respingerea  şi detestarea lui  Iesus Cristos, ca fiind adevărata cauză a suferinţei tuturor izraeliţilor!!
  În prezent, mai mult ca oricând, preocuparea principală a teologilor baptişti, penticostali, evanghelişti şi în special a celor adventişti, este punerea la îndoială a sfinţeniei lui Noe, Abraam, Iacob, Moiseh, David, Lot etc. Astfel, Noe este acuzat de păcatul beţiei, Abraam este acuzat de păcatul neascultării, Moiseh este acuzat de păcatul omuciderii, David este acuzat de păcatul laşităţii şi al omuciderii, Iacob este acuzat de păcatul înşelătoriei, Lot este acuzat de păcatul lăcomiei de avere. Când vine vorba de alegerea suverană a Dumnezeului Suprem, teologul (cu precădere cel adventist)  îţi pune întrebarea retorică: Aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu? ...Eu nu am consumat niciodată băuturi alcoolice, n-am ucis pe nimeni, nu am alergat după bogăţii (sic!). Bieţii învăţăcei (enoriaşii) îndrăznesc, totuşi, să răspundă timid la cinica întrebare, nesesizând caracterul ei retoric: Au devenit sfinţi pentru că s-au (po)căit.
  Ne întrebăm şi noi retoric: Şi ce dacă te (po)căieşti? Şi ce dacă n-ai consumat niciodată băuturi alcoolice? Şi ce dacă nu întreprinzi nici o activitate sâmbăta? ZERO ABSOLUT! Poate să-ţi dea viaţa eternă (po)căinţa? Pot să-ţi dea faptele firii pământeşti viaţa veşnică? Nicidecum! Viaţa ţi-o poate da NUMAI Cel ce are şi este Viaţa.
  Pentru intrarea în posesia vieţii eterne este nevoie de două condiţii:
a) - una obiectivă, care aparţine Dumnezeului vieţii şi constă în preluarea de către Însuşi Dumnezeu a păcatului – motivul morţii, prin executarea condamnării la moarte în Omul Iesus Cristos – Revelaţia Sa şi
b) - una subiectivă, care aparţine oricărui om ce îşi doreşte viaţa şi constă în:
- metagândire (gândirea la viaţa de dincolo de spaţiu şi timp, pe orizontală, de la om la Omul Iesus Cristos şi pe verticală, de la Omul Iesus Cristos la Dumnezeul Abstract – Tatăl Ceresc şi
- naşterea din nou (naşterea de Sus), din Logosul Aceluiaşi Dumnezeu şi din Duhul Sfânt al Aceluiaşi Dumnezeu.
  Logosul lui Dumnezeu este concretizat prin Testamentul lui Iesus Cristos (Logos înlocuit, greşit, în actualele ediţii, cu apă – Ioan 3.5), iar Duhul Sfânt – apa vie este mediul în care omul născut din nou primeşte trupul virtual al vieţii veşnice. Intrarea în Duhul Sfânt este unicul şi adevăratul botez (Efeseni 4.5), făcut de Însuşi Dumnezeu prin credinţă a celui născut din nou.
  Aşadar, mântuire prin faptele (lucrările) proprii, ale firii pământeşti (Galateni 5.19-21), făcute după lege, nu există! Mântuirea (salvarea de la moartea veşnică) este dată NUMAI de Mântuitor (Isaiah 43.11; Oseah 13,4)! Faptul că şi Iesus este numit Mântuitor (2 Timotei 1.10), înseamnă că El ESTE Dumnezeul Cel Unic Revelat şi NU alt Dumnezeu! (2 Corinteni 5.19). Învăţăturile stricate impuse de învăţătorii Legii enoriaşilor umili şi creduli contrazic Testamentul vieţii, înviind Omul Iesus Cristos – simbol al  păcatului prin preluarea acestuia de la întreaga lume, pentru care a murit ireversibil, în loc să accepte adevărul, care este acesta: Îngerul Eternului (Dumnezeul Revelat) a biruit moartea, dezbrăcându-Se de trupul morţii (Omul Iesus) şi astfel orice om care crede în El primeşte învierea (Ioan 6.24). Yahşua Mesyah (Iesus Cristos) nu a venit pe Pământ pentru învierea Sa, ci pentru învierea lumii!
  Ceea ce evidenţiază în mod deosebit antiteza dintre doctrina teologilor sectelor creştine şi doctrina Adevărului îl constituie poziţia enoriaşului faţă de Trupul lui Cristos. Astfel, acesta poate „să intre” când vrea şi cum vrea în Trupul lui Cristos, „să iasă” când vrea şi să revină, de asemenea, când vrea şi cum vrea în acelaşi Trup! În acest precept, creştinul, fie teolog, fie simplu enoriaş, se poate lepăda de Cristos cu şansa revenirii la El, prin botez (în apă), pocăinţă (lamentaţie, părere de rău), post şi rugăciune (sic!). Argumentul care stă la baza acestei concepţii doctrinare îl constituie lepădarea lui Petru (http://cineestesfantulpetru.blogspot.ro/).
   Scopul teologilor de a-i acuza pe Petru, pe David, Moiseh, Abraam etc, este de a justifica lepădarea celor care au primit cunoştinţa deplină a Adevărului, pe motiv că pot reveni în Trupul lui Cristos prin faptele bune: (po)căinţă, post, rugăciune etc. Testamentul (concentrat) al Omului Iesus Cristos, dictat de Însuşi Dumnezeul, relatează: Μη εγκαταλειποντες την Επισυναγωγην... (Me enkatalipontes ten Episinagogen...), ceea ce înseamnă: Să nu ne lepădăm de Episinagogă (Adunarea Cerească, Trupul lui Cristos)... căci dacă păcătuim cu voia (ne lepădăm de Cristos, ieşim din Trupul Său)... NU mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare sigură şi groaznică a condamnării veşnice (Ebrei 10.25-27). Se poate remarca şi în acest caz cum teologii au înlocuit din text Episinagoge cu sinagoge – care înseamnă adunare ordonată, strângere laolaltă, adunarea celor chemaţi, tot în acelaşi scop de a-şi susţine doctrina proprie. Episinagoge reprezintă, însă, Adunarea celor aleşi – Trupul lui Cristos, din care cine iese nu mai poate intra niciodată!